În Orașul Visurilor nu ajungi planificând o călătorie, rugând, cumpărând și nici măcar amenințând. Orașul Visurilor își păzește strașnic porțile. Pentru cei mai norocoși dintre noi, poate și le deschide o dată sau de două ori în viață. Pentru alții, se deschid și se închid fără a-i primi, căci n-au pândit momentul și-au căutat în schimb vrăbii din mâini sau ciori de pe garduri. Pentru cei mai ghinioniști, ele rămân ferecate mereu, deși au ochii roșii de-atâta privit la ele. Și pumni însângerați de-atâta bătut. Pe hărți apare când în Orient, când la poli. Uneori, chiar vecin cu Atlantida. Unii spun c-ar fi pe vârf de munte. Iar stelele spun în fiecare noapte o altă cărare de urmat.
În oraș nu e nici noapte, nici zi. E noapte sau zi după dorința fiecărui locuitor. Cerul Visător e asemănător unei table de șah, cu multe petice de nopți cu stele și multe petice de ceruri albastre, plutind deasupra fiecărui locuitor. Locuitori ce nu vorbesc niciodată. Aici, cuvintele zboară direct prin aer, vorbe cu aripi de fluture multicolor, ce pot fi admirate și auzite de toți deopotrivă. Se spune că nimeni n-a spus vreodată vreo molie în Orașul Visătorilor. Adică vreun cuvânt urât sau vreo minciună. Și se mai spune că aici e foarte ușor să te îndrăgostești, doar citind gânduri zburătoare cu aripi de fluture.
Ca să nu se termine gândurile-cuvintele fluture, prin oraș cresc copaci cu litere coapte, mici sau de tipar. Unele crescute de mână. Locuitorii le culeg de codițele lor arcuite frumos ca niște virgulițe, și le mănâncă plini de nesaț. Unul din motivele pentru care sunt albaștri de cerneală pe lângă buze. Sau din alte motive, mai.. pupăcioase.
Plouă des în tărâmul visătorilor. Măcar o dată pe zi/noapte. Picurii de ploaie, grăsuți și veseli, sunt de fapt vise de oameni ce ropotesc de caldarâm și se sparg în curcubee de lumină ori întuneric, în funcție de visul realizat sau nu. Nici vorbă, trebuie că cele realizate sunt cu mult mai multe, străzile sunt pline de fulgi de lumină stratificați ca norii de vată de zahăr, pufoși și dulci, în care picioarele locuitorilor se afundă până la glezne. Și prin atâta ceață, realizezi că orașul are o singură potecă de acces. E înconjurat din trei părți de prăpăstii adânci – Capătul Lumii. Sunt roase marginile genunii – visele cu ochii deschiși ale oamenilor le-au tocit, când au alunecat spre infinit.
Din hăul nesfârșit se aud milioane de orologii ticăind. Sunt orele nenumărate trecute prin viața fiecăruia, ore de așteptat ca visurile să se împlinească. Din când în când, limbile îngheață în pirueta lor continuă. Și atunci, plouă cu vise. Unele chiar se împlinesc.
Al meu s-a spart într-un curcubeu de lumină…
Șoapte...
Tags: dorințe, Italo Calvino - Orașele invizibile, vise, visuri
Inca un vis ce a murit demn, de dragul tau. Ti-a dat sansa sa-ti pierzi speranta, iar aceasta e singura cheie spre Orasul Visurilor.
Cand nu mai cauti, cand nu mai vrei,cand nu mai crezi…atunci primesti.
oare crezi tu ca e așa? au trecut atâtea zile și luni și ani în care am renunțat să mai sper, ba chiar mi-am impus sa nu sper, și visul n-a venit, chiar a râs de mine și s-a îndepărtat, iar acum, că l-am găsit…
Acum că l-am găsit, o parte importantă din el s-a spart în picuri de lumină și s-a realizat. Dar mai e o ultimă parte, cea mai importantă a visului meu, și teamă-mi e să nu…
Of!
Te-as imbratisa daca n-as fi doar o ciudatenie verde pe acest blog:).
Dumnezeu stie cat de departe duc eu necredinta in zilele mele de renuntare si, cu toate astea, imi trimite mereu o raza de lumina. Of, e greu fara vis, dar nici cu el in brate nu-i mai simplu.
Cine sa ne mai inteleaga?
Bun venit pe blogul unei ciudate, ciudatenie verde! :) Nu stiu cat de mult m-ai imbratisa daca ai sti anumite lucruri despre mine, dar intentia e frumoasa si imbratisarile sunt dantela pentru suflet: iti ofer o imbratisare ciudata si virtuala.
Ce ma sperie pe mine e faptul ca atunci cand eu primesc o raza de lumina, de obicei urmeaza intunericul, pe care deja il intrevad. Si mi-am pregatit si lacrimile pentru el :)