Friday, March 29, 2024 08:18

O tempora! O mores!

Pentru că astăzi nu mă simt prea vioaie, m-am gândit eu să rememorez o parte din părțile memorabile ale vieții mele de până acum. Astăzi am decis să scriu despre unele din ipostazele mai puțin măgulitoare în care am fost pusă, nu de alta, dar dacă nimănui nu-i place să se descrie în situații penibile, Fiat Lux!, nu?

  • Prin clasa a cincea, nu știu ce zei ciudați m-au pus pe mine într-o seară să mă joc cu o sticlă cu gâtul larg, de genul celor în care se livra laptele, dimineața, pe vremea comunistă. Din cele cu foiță de staniol deasupra, în loc de dop. Îmi plăcea să suflu în ea, să mă visez o artistă de „cântat la nai”. Sau, opusul, să mi-o înșurubez la gură și să încerc să scot tot aerul din ea. Ei, bine, pe aceeași direcție de partid „heeeeeei-rrrrruuup”-istă, trag, și trag, și iar traaaaag, să fiu sigură că nu mai rămâne nimic, ce naiba, doar atâta putem? În fine, satisfăcută de forțele mele herculeane într-ale.. suptului, mi-am văzut de treburi, de teme, de somn, de mic dejun, de mers la baie pentru aranjarea toaletei în scopuri de mers la școală, de… Whoaaaaaa! Stop! Dau și mă uit în oglindă, cu o moacă de opărită definitiv, cu un ochi care îmi fila mai rău ca un neon defect. Mă frec la ochi, poate n-am văzut bine! De jur împrejurul buzei mele superioare, un cerc roșu de toată frumusețea. Efectele vidării sticlei din seara precedentă – niște capilare rupte, absolut superbe. Instantaneu, mi se înmoaie genunchii. Cum mama naibii să te duci la școală AȘA, cu mustață roșie la bot?! Timp de trei zile, cât a durat până să mă transform din infantilul Freddie Mercury înapoi în rusoaica, am mers ca struții, cu capul în pământ. Râdeau și colegii, și profesorii, râdeam și eu, cam strepezit, ce-i drept… După ce mi-am tocit limba tot explicând ce și cum se întâmplase, îmi cam blestemam ghinionul de a nu mă fi născut musulmană, să port voal. Fără sticle, deci! :)
  • Când eram și mai mică, eram piromană rău. Aveam, cred, vreo 5-6 anișori și eram la țară, la mamaia. Era vremea când țăranii terminau de strâns recoltele, fuseseră câteva zile ploioase și friguroase, iar eu purtam o pereche de cizmulițe albastre, de cauciuc. Mama și mamaia, gospodine nevoie mare, se chinuiau să facă o căpiță de coceni în grădină, iar eu, cu mintea mea în colțuri (promiteam de mică!) nuș’ cum îmi trece mie prin cap să iau o cutie de „cribituri”, să mă duc în locul unde se țineau depozitate pentru iarnă tot felul de materiale combustibile (lemne, vreascuri, coceni, ciocănei, etc) și să mă „încălzesc” un pic. Adică, asta era explicația oficială, de justificare. Cealaltă explicație, cea adevărată, era că îmi plăcea să mă joc cu focul. Așadar, dau foc la o frunzuliță uscată de ciocan de porumb, cu specificația că respectiva frunză era încă atașată de planta uscată, care se afla în mijlocul unei grămezi de alte plante uscate din aceeași categorie. Când focul s-a extins și la alte frunzulițe…ait! m-am „ars”! Încrezătoare în mintea mea de copilă că sunt stăpână pe situație, și panicată să nu afle mama și restul, sar în mijlocul flăcărilor, încercând să le sting cu cizmulițele mele de cauciuc (mein Goth!). Norocul meu a fost că mamaia, văzând fumul tot mai gros ce se ridica, a sărit mai ceva ca o atletă direct din vârful căpiței, a venit cu o viteză de melc turbat și m-a smuls dintre flăcări. Ce a urmat… cam greu de explicat. Eu, spășită, frângându-mi degetele de disperare și bocind ca la înmormântare, vecinii care alergau înnebuniți cu găleți în mâini, femei care țipau și se tânguiau, etc. Nu ajută cu nimic să spun că respectiva anexă era direct lipită de casa mare, în care se locuia, nu? „Distracția” s-a terminat noaptea, târziu, cu lanterne prin pod, în căutare de scântei și de jar. Spre norocul meu, pagubele n-au fost foarte mari, iar cizmulițele mele s-au dovedit mai termorezistente decât se credea. În zilele astea, cu 20 și ceva de ani mai matură, mai văd încă grinzile semi-carbonizate, și mi-amintesc nostalgică. Și-mi vine să râd, deși n-ar fi de râs… (da, am scăpat de mania mea pentru foc, relax :) )
  • tot la țară, tot mică (cred că pe la 7 ani), tot cu mama și mamaia. Plus una bucată tată și una bucată surioară. Se copseseră strugurii, se făcuse mustul, se cam făcuse deja și vinul. Mama și mamaia separau vinul limpede de cel tulbure, cu drojdie, pe care mi-l dădeau să îl arunc. N-am avut niciodată vreo pasiune deosebită pentru băuturi, însă habar n-am ce mi-a venit atunci să linciuresc din vinul care-l duceam. Probabil că-l asociam încă mustului? :) Cert este că reveneam la următoarea tranșă de vin tot mai veselă. Când au realizat ele că eu de fapt eram clampă, mucificată de tot, și-au pus mâinile în cap. N-au mai știut unde să-și pună mâinile (le aveau deja în cap) când au constatat că în loc să arunc drojdia respectivă în grădină, la gunoi, din lene ori din motive de genunchi tot mai șubrezi :)) eu aruncasem aproape jumătate din cantitate în curte, la găini. Încântate, toate! Găinile, zic. Îmi amintesc doar că pe mine nu mă prea afecta subita agitație a păsărilor din curte, eu mă așezasem în fund la colțul casei și degustam din bunătățile lui Bachus, până ce m-au găsit ai mei…
  • ați confundat vreodată bobițele negre de mătrăgună cu afinele? Eu și sor-mea, da. :)) Cât de bolovan să fii să mănânci mătrăgună? Probabil de-aia sunt eu așa turbată, probabil de-aia sor-mea e și mai turbată ca mine (ea o fi mâncat mai multe, că era mai lacomă). Se întâmpla trebușoara asta pe dealurile Botoșaniului, în vacanță la bunica. Evident, tot vârstă de copii tulburați, 5-6 ani, cred. Ne plimbam cu mama și tata pe malul râului Jijia, și tot admiram frumusețea sălbatică a naturii, cu tot felul de fructe ieșite prin cale, care de care mai colorate, mai zâmbitoare și mai ispititoare. Unele ne făceau chiar și cu ochiul (cel puțin tufele alea mari de mătrăgună, așa sclipicioase, bată-le vina!). Când tata ne-a găsit îndopându-ne cu „mure”, s-a făcut alb la față, cât era el de bronzat. Cred că era destul de elocvent faptul că ne… „înfruptasem”, de vreme ce eram move-albastre pe la gură, nu? Habar nu mai am cât am mâncat, dacă apucasem să le înghit, sau dacă mi s-a făcut rău. Știu doar că bobițele de mătrăgună sunt dulci la gust :)
  • Mergeam cu Tasha să ne cumpărăm șireturi groase, verzi-fosforescente (a.k.a. „neoane”) din Piața Mare. Precizez că Piața Mare din Brăila e o piață pe care o urăsc din tot sufletul. E cam singura piață din oraș unde la fiecare pas ești întrebată: ce doriți să cumpărați? Trebuie să-ți atârni o plăcuță de gât, pe care să scrii mare, îngroșat „NU CUMPĂR, DOAR MĂ UIT, GOD DAMN IT!”, ca să nu faci scurtă la limbă. Eu când, din nefericire, mai intru în Piața Mare, merg cu capul în jos, ca struții. Nu mă uit dreapta-stânga-sus-jos-înainte-înapoi. Dacă te-ai uitat, sunt în stare să te ia cu forța, să te lege de un scaun și să-ți probeze tot felul de adidași, pantofi, etc, cu toate că tu explici de zor ca nu vrei, că nu cumperi, etc. Când, în sfârșit se conving că într-adevăr nu vrei să cumperi, sunt în stare să te ia la bătaie, „cum, dom’le, de ce-ai mai probat dacă nu cumperi?!”. LOL! Deci, revenind… intrăm în Piața Mare, eu cu capul în pământ, Tasha, mai tupeistă, zburdând din tarabă în tarabă. Amândouă, pe role. Nu știu cum de își bagă cel necurat codița cârlionțată, că mă trezesc la un moment dat cum Tasha mă smuncește de mână și se agață de un panou plin de ochelari de soare. Eu, pierzându-mi echilibrul, mă trezesc testată la capitolul mobilitate, cu un șpagat de toată frumusețea. Dacă Nadia Comăneci m-ar fi privit, s-ar fi încrâncenat, săraca… În mod clar, orice încercare de a distorsiona reality-show-ul era tardivă. Auzeam deja de undeva din spate niște melteni colorați hăhăind batjocoritor: „Dă-te dreacu! Cum s-a dus nebuna!”. Însă, au fost niște finuți… în locul lor, eu aș fi râs ca o hienă drogată! Când pământul se oprește sub mine, îmi adun cioburile și mă ridic ca un arc, bag un zâmbet celor din jur de genul “mi se întâmplă zilnic… un fleac”, mă scutur de praf, și dau să mă duc spre Tasha, să o verific și pe ea. Moment în care mă întind iar, cât de lungă. Plasticul uneia din role plesnise și se înfipsese fain sub un palet ce ședea perfid, așteptând să-mi dea lovitura de grație. Mă ridic a doua oară, apelez iar la rânjetul (deja chinuit de durere) „totul este sub control! sunt bine, sunt bine!”, desprind rola de sub palet și observ total entuziasmată și fericită cum n-am mai fost vreodată că suportul de care sunt prinse roțile atârnă jalnic. Evitând contactul vizual la maxim, o iau pe Tasha de mână și dau să spălăm putina, șchiopătând pe patina încă bună. Evident, aud din spate o voce scârțâită, cum s-ar fi putut altfel? „Aloo! Garaaa! Și ochelarii cine-i adună?!”. Ne întoarcem, aranjăm standul, și repetăm scena cu șchiopătatul. Numai eu, ea n-are vătămări corporale ori materiale vizibile.. Ultima jumătate din drum, sătulă de țopăit, îmi scot delicat ca o lady rolele și merg în șosete. Să nu mai spună nimeni că n-am venit din oraș în șosete! :)

Nu mă deranjează să-mi împărtășiți în comentarii din situațiile jenante în care voi ați fost puși. Curaj! ;)

Șoapte...

comentarii

Tags: , , , , ,

6 Responses to “O tempora! O mores!”

  1. ccrissa spune:

    Ha! …Imi duc aminte … 15-16 ani;sambata seara,baieram,pantaloni mulati ….dansuri,alea-alea….Eram sufletul petrecerii,dansam in mijloc…Ma aplec pe ritmuri de manele dand din cur cu pantalonii mei cei mulati ,exact ca o cocalara…. Si cand sa fac miscarea de gratie…CccaaaRRrrRRR…

  2. Vendretta spune:

    Îmi era dor de stilul tău plin de umor! Mi-ai amintit de unele peripeții din copilărie și nu numai (sunt o expertă în a mă face de râs).
    Nu am fost niciodată o sportivă prea bună; n-am reușit să învăt nici măcar mersul pe bicicletă. Eram singura posesoare a uneia cu 4 roți, dar asta nu mă descuraja deloc. Dimpotrivă, credeam că sunt „invincibilă”, așa că am vrut să traversez cea mai adâncă groapă din drum. Bineînțeles, am aterizat pe spate, cu roțile ajutătoare în vânt, printre hohotele bicicliștilor adevărați:)) Menționez și aterizarea într-un gard de sârmă ghimpată; o eroare a sesiunilor de săniuș.
    Cireașa de pe tort ar fi o întâmplare recentă, petrecută în spital. Coboram niște scări înguste și mi-am pierdut echilibrul. Nu reușeam să mă sprijin de niciun perete, iar colegul din spate nu știa cum să mă oprească. În momentul în care m-a prins și el..cum a putut, am căzut în genunchi în fața unui doctor ce urca acele trepte. Mai adaug faptul că aveam un examen într-o oră și eu nu mă mai puteam opri din râs.

    • rusoaica spune:

      Și mie îmi era dor de stilul meu plin de umor, numai că umorul meu are de suferit în ultima vreme. Astăzi am spus că orice-ar fi, scriu să-mi râd de soartă, un pic măcar :)
      Cu sportul am cochetat și eu destul, însă asta nu m-a ferit de accidente, dimpotrivă. Spre exemplu, tot legat de role. Abia cumpărate, încă neîncercate. Tata, în timp ce mă pregăteam să ies din casă, cu ele în picioare: „vezi să nu-ți rupi gâtul!”. Eu: „Da, desi…” și m-am trezit cu roatele-n sus. „..gur!”. :)

  3. july spune:

    Sa-ti spun cum mi-am uitat fetita in posta dupa ce-am luat prima alocatie sau cum am luat cadoul de la un baiat ce iubea si umbra si pasilor mei si eu nu-l placeam pentru ca-l placea mama si de aceea nu l-am invitat la majorat, dar cand l-am vazut la usa cu o papusa imensa, i-am luat papusa si pe el l-am trimis acasa, ca deh, nu-l invitasem si incurca numarul fete-baieti. :))))

    • rusoaica spune:

      Vaaai, vai, vai! :)) Nu vreau să fiu răutăcioasă, nici nu vreau să pară că mă amuz pe seama ta, însă… iezist-o ecsplicație!
      1. De vreme ce ai luat deja banii, ce nevoie mai ai de fetiță?
      2. Și el ce-a spus când s-a văzut cu cadoul luat și cu…buza umflată (și nu pe motive pupăcioase)? :)))

      3. M-ai făcut să râd. Mersi!

Leave a Reply