Tuesday, March 19, 2024 14:04

La capăt de suflet

Sunt genuri de oameni care pot dormi bine-mersi când fac un lucru greșit, rău, imoral. Sunt oameni care nu dau doi bani dacă greșeala duce inevitabil la distrugeri materiale ori ravagii sufletești, care își pot menține zâmbetul pe buze când ceilalți descoperă răul făcut cu sau fără intenție, ori, mai grav, când păgubiții cer o explicație cât de mică pentru pumnalul înfipt și răsucit. La capătul opus, oamenii care ar levita dacă ar putea, să nu calce în pioneze, să nu calce strâmb, să nu calce în picioare. Oameni obsedați cu, și mereu îngrijorați de a nu face rău altcuiva. Iar când, totuși, acest lucru se produce, oameni pentru care urmează nopți nedormite, ochi înroșiți de nesomn, gânduri negre ori lacrimi, tahicardii îngrijorate și frământări de degete nervoase.

La mijloc, oamenii care nu gândesc, sau care, post-facto, își pun întrebarea (total nelalocul ei și fără rost) „oare unde mi-o fi fost mintea când am …..”. Oameni care n-au nici dorința bolnavă de a face rău, nici nu-s obsedați de a face bine tot timpul, care nu se înțeleg pe ei înșiși, odată produsă ruptura. Oamenii ăștia se pricep de minune să piardă lucrurile cele mai de preț ori persoanele cele mai dragi, cel mai adesea din motivele cele mai stupide. Oameni care ulterior regretă, cu atât mai mult cu cât sunt perfect conștienți că nimic nu se mai poate repara, că timpul nu poate fi întors, că a cere iertare nu e întotdeauna îndeajuns, că rănile produse nu se pot șterge nici cu o claie de fapte bune anterioare ori precedente evenimentului negândit.

Doare cu atât mai mult cu cât afli că persoana căreia i-ai greșit te-a iertat. Îți este cu atât mai multă rușine să o mai privești în ochi, să mai argumentezi o faptă de neargumentat, să ceri iertarea unei fapte de neiertat. Îți simți obrajii roșii de rușine pentru greșeala comisă, roșii de furie pentru propria prostie. Iar admirația și respectul adus ofrandă persoanei căreia te-a iertat crește exponențial, odată cu regretul de a nu a mai avea curajul de a privi în ochi vreodată.

Doare cu atât mai mult cu cât cauți cu înfrigurare un singur gând, un cuvânt, o frază de dojană, o literă de indignare din partea persoanei vătămate, o refulare, un mod de a-și arăta dezacordul, dezamăgirea, furia, oripilarea față de ceea ce tu ai distrus, orice!, și nu e nimic de găsit, căci acea persoană a avut tăria de caracter de a nu se coborî la nivelul tău, de a se ridica și a merge mai departe, considerând că nu meriți nici măcar dezaprobarea ei. Ai prefera o mie de pumnale înfipte în piept, cuvinte grele, palme peste obraji, orice, dar nu iertarea asta ce roade aproape la fel de mult pe cât poate roade conștiința.

Citat dintr-un film văzut recent:

„-De ce pleci?”
„-E ca și cum aș citi o carte, și e o carte pe care o respect adânc. Dar pe care o citesc mai încet acum. Iar cuvintele sunt din ce în ce mai îndepărtate, iar spațiul dintre ele este aproape infinit. Încă te pot simți… și cuvintele poveștii tale… dar mă regăsesc acum tot mai mult în spațiul ăsta nesfârșit dintre cuvinte. E un loc ce nu ține de cuvântul material. E locul unde orice altceva există, locul despre care nici nu știam că există. Țin la tine mult. Dar ăsta e locul unde sunt acum. Și asta sunt acum. Și am nevoie ca tu să îmi dai drumul. Oricât de mult mi-aș dori acest lucru, acum nu mai pot trăi în cartea ta…”

„Îmi pare rău!” poartă, într-adevăr, toată greutatea lumii în spatele său.

Șoapte...

comentarii

Tags: , ,

Leave a Reply