Friday, March 29, 2024 12:38

Joc, joacă, jucării…

Câteodată, în căutările care le fac când mă documentez asupra unui subiect, dau peste câteva fraze pe care le urăsc, nu pentru că mă contrazic sau pentru că sunt inflamatorii, ci pentru că realizez imediat că spun cu alte cuvinte exact ce doream eu să subliniez și că oricât aș încerca nu voi reuși să expun la fel de frumos ce am de zis. Ideile acestei postări erau oarecum deja trasate în mintea mea, știam ce am de scris, cum să vă fac curioși și curioase, aveam chiar și câteva linii care să mă lase să dezvolt mai departe. Când am găsit însă anumite discuții plasate pe diverse forumuri, m-am cam dezumflat și mi-au cam căzut și penele în care mă umflam atâta. Prin urmare, am adoptat în fotoliul meu poziția fetusului lovit de soartă și am încercat să mai salvez din articolul meu ce mai era de salvat… Să vorbim despre joacă și jocuri, deci.

Am mai scris despre copilăria mea și despre faptul că eram o zgâtie de prima mână. Că făceam toate drăcăriile posibile și că aveam energia unei explozii nucleare în fiecare dimineață. A cărei undă de șoc se atenua doar noaptea târziu, cu țipete la balcon și rugăminți fierbinți de „Haide, mămico, numai 10 minute! Te rooooog!”

Acum m-am mărit, și… nu, nu m-am prostit, dar de când am descoperit jocurile pe TV sau calculator, accidentele de joacă (foarte frecvente atunci când te crezi un Ferrari care atinge suta în 2,9 secunde, când te joci cu praștia sau te crezi Winnetou cu un arc custom made. Unele lasă chiar și cicatrici!) au început să scadă. Era mult mai comod să căsăpești inamici virtuali cu un Super Mario mișcat pe un televizor alb-negru. Asta în loc sa-ți vânezi vecinii cu cornete + bold (altfel măgarii nu recunoșteau în ruptul capului că i-ai atins!) „scuipate” dintr-un mega-giga-hecta-extra-super tunuleț modern cu opt țevi, model Margelatu X-331. La Super Mario am devenit expertă în două săptămâni de stat acasă cu o mândrețe de vărsat de vânt. Atât de expertă încât o provocam pe sora mea la maratoane sinucigașe de genul „hai să terminăm cursa cu spatele la ecran, să jucăm cu controlerul invers, să încercăm să sărim peste steag – mulți încă nu cred ca se poate, sau să facem „curse pacifiste”” – adică să terminam jocul fără să terciuim/prăjim/omorâm nici un inamic înafară de Bowser, bineînțeles. Căci fără el nu poți termina jocul, și până la urmă nu te poți plimba chiar cu mâinile în buzunare, fără să împarți „legea” în stânga și în dreapta.

Mie niciodată nu mi-au plăcut shooterele. Nici chiar pe vremea jocurilor TV, când trebuia să împușc farfurii sau cowboy la ferestre de „saloon”. Prea e plictisitor clickăitul/butonatul continuu, constant și fără rost. Și dacă pe vremurile alea aveai la dispoziție două „vieți”, o cantitate infimă de muniție care, culmea, nici nu trecea prin mai mulți nefericiți deodată, jocurile „cu împușcături” moderne se cam mulează pe ideea filmelor, adică zboară gloanțele ca la balamuc și iți poți permite să irosești juma’ de încărcător într-o mașină, iar în caz de nevoie mai ai și cine știe ce lansator cu plasmă plasat pe orbită ce poate doborî jumătate de planetă dintr-un foc. Pe vremea aia, dacă doreai să izbândești în nobila misiune de a curăța străzile de elemente antisociale, nu era tocmai ușor, mai ales când numărul de nelegiuiți tindea să-l depășească pe cel al gloanțelor. Primul shooter pe care l-am jucat a fost Quake2. Având deja o vastă experiență cu jocurile TV anterioare, printre care și unele din categoria „pac-pac” – dar, colosală eroare, nu și cu cele pentru computer – am pornit asaltul folosindu-mă numai de tastatură, manevrând perspectiva verticală numai astfel. Dacă aș fi avut un manual sau o cât de mică experiență cu jocurile pe computer, mi-ar fi devenit imediat evident că se implementase folosirea mouse-ului în acest scop. După câteva niveluri bune în care strădaniile mele au fost sisifice, cu sprâncene încordate, limba scoasa într-un colț de gură, ținut respirația și o grămadă de strâmbături involuntare de încrâncenare, am capitulat, mândră nevoie mare de performanta mea și întrebându-mă pentru ce degete de ninja fusese proiectat jocul. Tasha mi-a ridicat ceața de pe ochi, după câteva ore de ras convulsiv. Morala rămâne :))))

Mie mi-au plăcut însa mereu jocurile la care, pe lângă activitatea de clicăit, mai trebuie să și gândești, să te adaptezi, să improvizezi. Cum ar fi șahul. Sau jocurile de strategie. Și pentru că sunt o vehementă fană S.F., și pentru că iubesc astronomia, mi-au plăcut jocurile de strategie ce țin în mare măsură de spațiul cosmic sau extratereștri. Primul pe care l-am jucat a fost Earth 2150 – Lost Souls. Și mi-a plăcut pentru grafica excepțională pentru acea vreme, pentru sentimentul de mister și groază ce-l oferea, pentru întâlnirile cu tot felul de lighioane și pentru că plutoanele de care dispuneai erau cât se poate de perisabile. Adicătelea, dacă-ți murea unul, murea de-a binelea. Dead as it could be. Gone! Six feet under! Squashed and rotten forever in the doom of….! Ați prins idea.

Un alt joc ce a devenit legendă pentru mine și încă îl mai joc cu încrâncenare chiar și în prea rarele pauze ale zilelor contemporane este Heroes of Might and Magic III. Nici nu vă puteți imagina cât am urât jocul acela când l-am văzut prima dată jucat de prietenii mei de la Active Net. Grafica mediocră și aproape statică, genul de strategie turn-based, și cel mai mult căluțul ăla așchilopat au fost suficiente să îmi taie cheful. Dar când l-am jucat, l-am învățat și am înțeles cât de complex poate fi, m-am îndrăgostit. Iar eu când mă îndrăgostesc, o fac definitiv și cu fidelitate garantată sub jurământ. Dar…

…Când am auzit că va apărea Heroes V, după ce binele triumfase în IV, am așteptat nerăbdătoare să văd ce mai poate urma. Și am aflat ca dracii și scheleții nu sunt numai unul. Chiar dacă șefimea a murit, asta nu înseamnă că drăcărimea cea mică e în vacanță în Hawaii-ul undergroundului. Cei care erau până acum asupriți și doar visau să muște din brânza cu mucegai rezervată doar tartorilor au ridicat acum capul și au preluat conducerea armatelor diavolești. Nume precum Vidomina nu mai sunt luate în derâdere cu fraze ca „dacă nu pui mana pe carte, ajungi ca Vidomina!”

Însă mie mi s-a părut involuție. Indivizii au stricat toată atmosfera jocului, cu toate că grafica e mult mai bună și a trecut la 3D, însă cred ca au fost inconștienți. Altfel nu-mi explic de ce mama utecistă a lui HOMM s-a făcut aceasta schimbare. Din păcate, trebuie să vă mărturisesc că orice versiune ulterioară III se lipește în raftul cu rarele jocuri pe care, efectiv, m-am silit sa le joc cât mai mult, sperând că undeva se va întâmpla ceva care să-mi descrețească fruntea. Deși sunt perfect jucabile, bietele de ele au reușit perfect manevra „You’ve lost me at hello”.

Și mai sunt jocuri ce m-au făcut să mă îndrăgostesc. Unul ar fi Eve, care n-am avut posibilitatea să îl joc încă, deși mi-aș dori mult. Un altul ar fi Star Trek Online, pe care îl joc de vreun an și în care caracterul meu (care e o Vulcaniană :)) ) doar ce și-a câștigat gradul de căpitan și a primit propria ei navă stelară nou-nouță. Atât de ocupată sunt încât am așteptat cu sufletul la gură acest moment, iar acum când a venit, n-am apucat în trei luni să mă bucur de el..

Nu spun, e grozav unde ne-a adus tehnologia, avem la dispoziție modalități de joacă la care n-au visat milenii întregi de generații de „gameri”. Și o să ne ducă încă și mai departe, sunt sigură. Dar tare mi-e dor de joaca aceea clasică, joaca în care alergai până îți dădeai sufletul, când te mișcai și te căleai, când stabileai contacte fizice cu ceilalți jucători. Nu mă mir de ce noua generație este una de obezi și de introvertiți. Doar există counter-strike în loc de cornete, doar există chat în loc de zbierat între blocuri. Iar jocurile epice cu zeci de copii, chiar și necunoscuți, chiar și de la alte blocuri, au cam trecut. Acum sunt la modă MMO-urile…

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

Leave a Reply