Friday, June 05, 2020 19:48

In vizita…

Uof! Tare dor mi-a fost, tare-tare dor mi-a fost de colțișorul ăsta
al meu! Însă când cel negru își bagă codița, clar toate îți merg
anapoda și te împiedici de orice nimic, doar-doar n-o să realizezi
ceea ce ți-ai propus. Din categoria aceasta, unul din motivele
pentru care nu reușesc eu să mai scriu aici așa cum scriam până
acum ceva timp în urmă: birocrația românească. Adică, pentru că
momentan nu am adresă, mutație, viză de flotant, anything for
Christ’s sake care să ateste că locuiesc oficial în București, nu pot
încheia un prăpădit de contract de servicii de internet. Și adică,
de aproape trei luni sunt dusă de nas cu promisiuni de „săptămâna
viitoare”, „mai trebuie un act și gata” etc, etc, de îți cam vine
să-ți bagi picioarele, s-o spunem p-aia românească. Și tot de
„aia” românească, mai spun o dată, dacă mai era nevoie, I just
simply love this country!
Al doilea motiv pentru care n-am putut călări internetul (chiar
dacă primul motiv nu ar fi existat) este faptul că am cam fost
bolnăvioară. Adicătelea, o frumusețe de ruptură de mușchi al
coapsei drepte – eniuei, am cam stat prin spital
(fericirea mea supremă, faza asta cu spitalele!) și numai chef și
mijloace de accesat internetul n-am avut. Buuun! Și cum totul e
bine când se termină cu bine, m-am ales cu o cicatrice mumoasă,
și cu experiență câștigată. Și m-am mai ales cu o promisiune
solemnă că până de Crăciun voi avea net. Hm! Ok, am să mă chinui
să tot scriu de pe mobil, până atunci, deși nu e vreo plăcere…
Din spital, am două întâmplări demne de a fi povestite, ba nu! trei,
dacă se pune la socoteală și cea pe care am văzut-o când
veneam acasă în ziua externării, și se socotește tot la categoria
„din spital”.
Ultima, care e și cea mai scurtă – un el și o ea pe o bancă, o lipie
uriașă pusă între ei pe un șervețel de unică folosință, și două
pahare de plastic, pline cu un lichid gălbui destul de grosuț. Nimic
neobișnuit până acum, dar am rămas destul de mirată văzând pe
individ cum SPARGE DOUĂ OUĂ CRUDE în pahare, individa
amestecă în ele, apoi servesc amândoi, cu bucățele crude din lipia
de pe șervețel. Tulai, apăi ăștia mi-au adus aminte de vremurile
mele mai de pe la 15 ani, când mă apucasem eu de cântat și tot
mâncam ouă crude. Pentru voce, cică. Nu recomand. Zău așa!
Următoarea întâmplare: seara, după terminarea programului și
plecarea doctorițelor, fetele și băieții internați se întâlneau
pe holul dintre cele două etaje și de multe ori rămâneau la
palavre până dimineața. Am participat și eu la astfel de
întâlniri, mai alungau monotonia. Plus că se discutau tot felul de
subiecte, care mai de care mai interesante și mai pe gusturile
mele doritoare de cunoaștere a naturii umane în toată
diversitatea ei. Care va să zică, seara, pe la vreo nouă, câteva
fete, câțiva băieți, discuție despre de toate. Dialogul a pornit
inițial despre diversele afecțiuni pe care fiecare le avea. Am
constatat asta de-al lungul celor câteva zile cât am locuit pe
acolo, era modul cel mai ușor de a începe o discuție cu un/o
necunoscut/ă – „da’ tu ce-ai pățit?”. Ulterior însă, discuția a
evoluat spre alte laturi, mai… lumești. Probabil că individa care
povestea avea nevoie de confesori, sau poate de o aprobare
tacită a ceea ce avea de gând să facă. Habar n-am, dar – nefiind
deloc atât de intime, a început să trăncăne despre viața ei
privată. Și încă cu ce lux de amănunte! Oho! Ne-a tot vorbit
minute în șir despre apropiata ei nuntă („Oooo, ce
drăguuuuuuuuț!”), despre rochia de mireasă („stați să vă arăt ce
modele mișto, le am pe telefon!”), la ce restaurant de mega-ultra-
giga-hecta Bamboo-fitze-style-gen vrea să dea petrecerea, cam
prin ce sisteme solare exotice are să-și petreacă luna de miere,
pe cine are să „plaseze” în funția de nași, ca să poată obține un
„impact” cât mai ”**insert quality here**”. Și pentru că – deși
nimeni nu cunoștea pe nimeni – se apucase să depene întreaga
listă de nuntași (!), cineva a pus o întrebare relativ stupid de
simplă, dar poate cea mai importantă dintre toate întrebările –
„cine-i fericitul… mire?”. Uite mostră de răspuns halucinant: „Habar
n-am. Nu știu încă. Am vreo trei variante, da’ nu m-am hotărât
încă. Oricum, până de Crăciun tre’ să mă decid, că am o invitație
de Rev, și să știu cu cine mă duc.” Lovită de tren, cu mandibula
căzută, cu o privire tâmpă – e slabă definiție a felului cum am rămas.
Adică, de juma’ de oră ne tot pălăvrăgești de voalul rochiei, de
icrele negre și despre diamante inelate, și tu habar n-ai încă
cine îți este alesul??! Si mai oribil de ciudat era faptul că numai eu
și o altă tânără păream mirate de cele auzite. Restul procesau
informația cu un firesc parcă… monden! Ba chiar individa în cauză
a privit-o ca pe un extraterestru într-un lan de păpușoi. „Aoleu,
vai mama mea, chiar că ești demodată, mamaie! Păi cel mai
simplu lucru, să faci alegerea. Mai greu e cu nunta, să o organizezi,
să fie profitabilă, gen!” (Mor, mi se pune pe suflet, văd negru
înaintea ochilor de penibil când aud fraze terminate cu „gen!”, pe
sistemul american „like!”!).
Ultima întâmplare e din categoria celor „de suflet”, și pentru că
mi-e tare-tare dragă, am să o ofer ofrandă unei postări în sine, cât
de curând. Dacă nu mă mai aleg – total accidental și întâmplător –
cu o ruptură de mușchi sau alte altele… Nighty-night, dear ones!
>:D<

Șoapte...

comentarii

2 Responses to “In vizita…”

  1. Vendretta spune:

    Insanatosire grabnica! >:D<
    P.S: Exista astfel de femei pe lume? Ce diagnostic avea? :))

    • rusoaica spune:

      sunt pe cararea buna, schiopatand jalnic :))
      nu stiu ce afectiune avea, dar clar era ceva cu stomacul, prima data am vazut-o cand o ii dadeau sa bea saruri de bariu :))

Leave a Reply