Mergeam alături de Tasha prin centrul vechi al Brăilei, cu scopul declarat de a ne hlizi și a ne lăsa extaziate de luminițele bradului de Crăciun, țopăind prin zăpadă și împărțind cu jalnice degete înghețate o portocală. Mirosea frumos, a aer crud și proaspăt, a tinerețe și a copii cu obraji îmbujorați. „Rusoaico, uite, rusoaico, ninge, a început să ningă iar!” Să închizi ochii, să-ți lași capul pe spate și să scoți limba pentru a simți fulgii topindu-se pe ea. În existența de azi, am uitat cutia aceea cu bucurii. În existența începută azi sau ieri, sau alaltăieri?, nu mai scot uimită un „Ooooh!” în dimineața când mă trezesc și trebuie să fac ochii mici-mici, ca de chinezoaică, orbită de albeața stratului de zăpadă pură așternută pe furiș în timpul nopții. În existența ultimilor ani mai văd doar gerul și fleșcăiala, răcelile și îmbulzeala din tramvai.
Sunt cam tristă și un pic furioasă de turnura pe care o ia existența mea de vreo câțiva ani, mă simt ca un satelit scăpat din gravitație ce nu mai dansează grațios pe orbita lui cuminte. În viața aceea, mi-aș fi dorit să fiu o pianistă de succes. În viața asta sunt programatoare. Măcar să mă consolez cu gândul că, taste sau clape, tot mângâiat de degete subțiri se cheamă. Și se mai cheamă că am luat-o prin lalele numai un pic. Cu o mână în bărbie, cu ceva tristețe pe gene și cu ceva și mai multă dezamăgire sub coaste, stăteam deunăzi și contemplam cum plecasem nouă din copilărie (și cu sergentul, 10), decisă prin foc, prin șpăngi, prin glonți, prin fum, să ajung – dacă nu un curcan peneș, măcar un model între modele, cu foarte multe ambiții și un ocean neînceput de vise. În viața aceea, stăteam cu ochi visători printre perdele și pierdută în reverie, mă îmbufnam că nu mai cresc odată, că mai am o groază de așteptat până ce îmi voi putea începe viața și voi cuceri planul de a ajunge sus, sus de tot. Puțin mai târziu, cu viața în propriile mâini, stăteam lascivă și începeam să sufăr de… lipsă de dorință. Prea multă așteptare, prea puțină hotărâre, prea mare prăpastie între acasă și târg, prea multă pregătire, prea puțină îndrumare. M-am întristat, m-am întristat tare, cum mă mai visasem luptând, ieșind cu pieptul în fața vieții, războindu-mă cu ea! Cum mă mai visasem urcând scări existențiale, de fapt – ce zic eu? – sărind mai multe trepte de-odată spre culmea ce mi se părea la doi pași! Ca să mă trezesc în toiul luptei că mi-am uitat arma acasă, ce să mai vorbim de doborât obstacole și inamici!
În existența asta, mi-am găsit toate armele de care aș fi avut nevoie. Dar, cum e stilul meu să mi se reveleze lecții de viață din orice chițibușuri mărunte, constat că nu mai sunt inamici cu care să mă pot lupta. Clar! Ori inamicii au murit senili, de bătrânețe, tot așteptându-mă, ori bătălia s-a sfârșit de mult, iar eu nici măcar nu m-am prezentat în linia întâi. Forfait.
Nu știu cum se face, dar eu sunt un om căruia nu îi este așa dor de copilărie. Nu pentru că n-ar fi fost frumoasă, căci am reușit să mă bucur de ea înainte de a se frânge. Parcă perioada de acum e, cu adevărat, specială și sper să fie doar începutul unei vieți trăite cu entuziasm. Oricum, mi-am promis că mă las de țopăieli doar când îmi vor ceda articulațiile. :))
hei, dar stii? a-ti fi dor de copilarie nu este neaparat intotdeauna un lucru bun. Uneori imi doresc sa nu fi fost asa frumoasa, n-as mai fi regretat acum faptul ca am pierdut-o. Dar de cele mai multe ori, o ador! Mai ales ca nu stiu inca sigur daca am iesit cu totul din ea :)