rusoaica

Ea era mică pe atunci. Mică, neștiutoare și timidăăăă! Groaznic sentimentul de timiditate sufocantă ca un întuneric gros și înăbușitor, pentru o puștoaică de clasa a cincea…
Se făcea că urmează ora de matematică, se făcea că pauza se terminase de mult și că în clasă nu se mai auzea nici musca, deși profesoara nu venise încă. Teribilă profesoară, direct descendentă din Ioan Vodă cel Cumplit. Și se mai făcea că ea află cu stupoare că e eleva de serviciu pe clasă în acea zi iar tablele sunt pline de scris mărunt. Poate goana de a uda beretele să fi fost momentul ce i-a schimbat definitiv viața, chiar și acum, la 17 ani distanță? Să fi știut ea dinainte de drumul complet nou pe care va coti în momentul în care se va fi dus să ude acel burete fatidic, ar mai fi făcut-o? N-are să afle vreodată, cum la fel n-are să afle ce curaj nebunesc a împins-o să ia apărarea EI, ființei ghemuite lângă ușa toaletei de pe coridorul pustiu, EI, ființei ce plânge încetișor, EI, ființei ce îi va schimba viața cum nimeni nu a mai făcut-o de la mamă încoace. Nici EL, cel ce o ține de păr și o înjură, cel cu palma ridicată, n-are să afle ce complot misterios al Universului l-a făcut să se teamă de amenințările unei puștoaice de clasa a cincea, ce forțe de neînțeles l-au silit să îi dea drumul și să o abandoneze distrusă, strivită.
Înduioșată, a luat-o în brațe și-a strâns-o la piept. Și-a simțit că o arde o lacrimă picurată pe antebraț. Ar fi vrut să o facă să se oprească, ar fi vrut să-i demonstreze că  e în siguranță, că răul a trecut. Și EA se înfige, se cuibărește adânc în îmbrățișare, tremurând cu toată ființa. Dar, nu! Nu e timp de plâns. S-a smuls din îmbrățișare, iar ochii de-un albastru pur au încetat într-o clipă să mai plângă. Se răsucește pe călcâie și fuge, fuge nemaidorind să audă chemările ei, dorinței ei de a-i fi spus măcar un nume. Multe zile de căutări au urmat, multe zile de întrebări ce chinuie aievea, multe zile fără răspunsuri. Cine era EA? Care era povestea EI? Unde era? Să fi fost nălucă? Și timpul s-a așternut greoi, ștergând zi după zi acea amintire de foc. Să vadă o persoană pentru cinci minute și totuși să aibă imprimată în minte cu fier roșu acel chip îngeresc de frumos, acei ochi atât de triști…
Universul conspiră. Și leagă fire ce n-ar fi fost posibil să se lege. Sau rupe fire ce păreau îngemănate. Sunt patru luni trecute de atunci. Ea se gândește tot mai rar la doi ochi plânși și albaștri. Dar astăzi are să fie începutul vieții ei. Cum n-ar fi visat vreodată că se poate trăi. Se aud ciocănituri în ușă. Să fi fost oare simbolistic, ciocăniturile la ușa vieții? Deschide. E colega X de clasă, ce-a fost invitată la petrecerea onomastică a unei amice și n-are parteneră. Și ea acceptă. Deși are trac de grupurile de oameni noi, deși petrecerile nu sunt chiar punctul ei forte. Odată ajunse în apartamentul necunoscutei sărbătorite, ea are un șoc. Și simte panică de cât de bizar se întâlnesc drumuri plecate în direcții antonimice. Sărbătorita e chiar EA, doi ochi albaștri și plânși, dintr-un clișeu trecut! EA este, oricât de imposibil i s-ar părea, oricât ar închide ochii strâns, strâns! Emană cu toată ființa frumusețe și eleganță, și totuși privirea îi e încă tristă. Timiditatea nu ajută în astfel de revederi bruște. Și nici emoțiile ce-i încleștează sufletul și n-o lasă să respire. Dorește să-i fie în preajmă cum n-a mai dorit niciodată înainte, pentru nimeni; și nu înțelege de ce. Se simte atrasă magnetic spre EA și o privește cu pupile hipnotizate; și simte aievea o vrajă ce îi tulbură judecata, ce îi sădește în suflet semințe ce n-au mai încolțit în ea vreodată. Nu se înțelegea pe ea însăși. Sucombă, iar raționalul nu există, și parcă nici n-a existat vreodată. Nu mai are controlul propriei ființe, și totuși, se teme de EA. Ceea ce păruse atât de cald și de duios, cândva, demult, pare acum înghețat sub zăpadă. Se teme de EA și o caută cu toată ființa, deopotrivă. De teamă, pe nevăzute, încetul cu încetul, caută să se izoleze. Să fugă de EA. Pe o canapea mai întâi. Într-un colț de cameră, ma apoi. Pe balcon, la aer și stele, în cele din urmă. Are tot mai lucid sentimentul că a fost o idee proastă să vină aici, și se simte ca o păsărică închisă în colivie, captivă. Oh, măcar să nu fi fost atâta lume, atâția invitați, ar fi…. Ba nu! Mai bine așa, poate trece neobservată. E pustiu și liniște pe balcon. Și e aer curat și rece, sunt stele ce liniștesc. Încearcă să se adune. Să-și dea curaj. Abia se abține să nu plângă. Să dorești un lucru atât de mistuitor, să fie la câțiva pași de tine, și să n-ai curajul de a întinde mâna. Să fugi în direcție contrară. „Ești o proastă!!!”, gândește cu disperare, minute în șir. Și e plecată departe, cât mai departe!
„Dansezi?”. Tresare la auzul vocii străine. Și se întoarce ca arsă spre buzele ce au vorbit. Privirile ard mai viu decât orice lasere, decât focul aprig al Gheenei, priviri albastre ce nu conțin steluțe, ci Galaxii întregi! E EA, rezemată în cadrul ușii, privind-o cu pupile de cer și noapte dilatată în mijloc. Transpusă, își puse palma în mâna întinsă spre ea, și se lasă condusă, parcă împinsă de altcineva. Iar inima… Inima! A uitat să mai bată și bubuie să-i spargă pieptul, în același timp. EA e prima persoană ce o face să sară o bătaie a inimii la fiecare atingere, la fiecare cuvânt. Și, închizând ochii, simțind un piept lipit de propriu-i piept, un suflet lângă sufletul ei, s-a lăsat în voia acelei melodii, și-a avut preț de câteva clipe Universul la picioare. Și zorii le-au surprins mirați în timp ce încă mai vorbeau, se cunoșteau și se descopereau una alteia așa cum erau ele.
Și s-au tot revăzut, sub diverse motive și pretexte. Multe zile a ținut-o așa, de îngheța și transpira toată. Cumva, simțea deja că va veni ACEL moment. Și mai că-și împărțeau viețile între „înainte de sărut” și „după ce buzele s-au contopit”. S-a petrecut într-o noapte de decembrie, pe mal de fluviu, cu Orion și Lebăda deasupra, martori muți ai unui început frumos. Ca aerul pentru plămâni, ca oxigenul pentru flacără, precum aripile pentru fluture, și-au îmbrățișat dantela inimilor și și-au țesut destinele împreună. Ani peste ani. Fără nici un cuvânt de ceartă, fără vreo clipă de supărare, ca într-o promisiune veche, din trecut,  de-a trăi așa cum nu ar fi crezut că s-ar putea trăi. Au crescut una lângă cealaltă, scăldându-se reciproc într-un ocean de iubire nepământeană, dându-i ei tot ceea ce n-ar fi putut spera în viață, iar EI, rațiunea de a exista. Și nimeni dinafară n-ar fi putut înțelege. Nimeni dinafară n-ar fi putut simți așa.
Dar…
Suflet rupt. Și disperare, rătăcire, ură, frică, plânset. În noaptea aceea, două vieți s-au încheiat, departe una de alta. Și n-a mai mirosit a lavandă, ci a vise moarte. Sufletul EI, călcat în picioare de răul absolut, a îmbrățișat liniștea eternă. Inima ei, rămasă pustie, și-a cimentat propria criptă. Cumplit sentimentul de ruptură, de rătăcire. De copil separat de mamă în mijlocul mulțimii. Îngrozitor, să-i cauți chipul în orice lucru, să aștepți pașii ce-i cunoști în orice sunet, să nu găsești nicăieri îmbrățișarea ce-ți oferea pace. Și-atâția ani de amintiri, ce vin acum să-și strige dreptul la sânge! Și-ar fi dorit să rupă, să sfâșie, să zdrobească totul în calea ei, să semene durere și moarte de jur împrejur, să cadă istovită în genunchi și să-și lipească fruntea de pământ, să-l roage să se deschidă, să o înghită precum lacrimile amare ce-i picurau pe el. O vreme, și-a dorit să o urmeze în Valea Morții, să înfrângă Cerberul și să o ceară înapoi, s-o smulgă împărăției lui Hades. Zile și nopți, cu toată jalea lumii adunată în spirit, a tăcut și a privit în gol, același punct fix, fără sens, zi după zi. Pentru ea, lumea exterioară a încetat să existe. În lumea exterioară doar lacrimile se mai avântă. Ce sens mai are viața acum, înafară de așteptarea morții? Ea n-are să mai fie niciodată la fel. N-are să mai iubească niciodată la fel. N-are să mai râdă din inimă, ca până acum. Și jură că va purta doliu etern. Nenumărate au fost momentele când luna a răsărit să fie martoră a torturii ei, până ce a îndrăznit să pășească în lume. Cu ură în priviri față de tot și toate. Și doar când, răpusă de boala sufletului, pașii au purtat-o în fața acelei cruci de piatră rece, doar când degetele au încleștat neputincioase țărâna, doar când lacrimile au pornit într-un șuvoi fierbinte, și-a găsit pacea și calmul. Doar atunci și-a acceptat soarta, și doar atunci EA a putut să-i revină în suflet, în inimă și gând. EA n-a murit. EA încă trăiește în ea, în amintirile ei, în fiecare bătaie a inimii ei. Sunt șase ani de când a deschis ochii către iubire. Iar grămăjoara aceea de pământ, acolo, atunci, i-a deschis ochii către viață. Cealaltă viață. În care ceilalți oameni nu mai există. În care RĂUL nu există. Unde moartea nu poartă coasă și clepsidră, și nu rânjește morbid, ci doar eliberează. Unde macabrul și lugubrul sunt la fel de firești ca apusul și răsăritul. Unde iubirea e sfântă și poartă luminițe în ochi și aripi de porumbel. Unde Phoenix renaște din propria cenușă.
Nimic n-o mai sperie acum. N-o mai înfurie, n-o mai uimește, n-o mai clintește de pe calea cu iarbă verde și gărgărițe pe care pășește sufletul ei. Nici rănile nu mai sângerează, deși durerea e veșnic acolo. Iar viața ei continuă. Doar cu jumătate de inimă oferită lumii. Cu surâs din colț de buze veșnic înflorit. Cu ochi care VĂD într-o lume de orbi. Cu altar în suflet, unde nici îngerii nu calcă…

Șoapte...

comentarii

This entry was posted on luni, ianuarie 28th, 2013 at 12:39 am and is filed under amintiri, gothic. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.